Gândirea noastra de astazi!
FILOSOFIA GREACA si filozofii sai!
Sofiștii precum Protagoras, Gorgias și Cratylos au evitat aceste discuții în contradictoriu. Erau angajați să predea artă oratorică studenților ce optau pentru o carieră în avocatură sau politică. Sofiștii și-au orientat gândirea și acțiunile către viață de zi de zi, văzută din perspectiva individului, și nu din cea generală. Convențiile sociale urmau să fie respectate numai dacă satisfăceau interesul personal. Sofiștii se îndoiau că omul ar fi capabil să descopere adevărul suprem.
Secolul V i. Hr. a reprezentat o perioada de punere sub semnul întrebării, într-un fel, distrugerea valorilor tradiționale, distrugere care a netezit calea reconstructiilor platiniciene și aristotelice. Distrugerea era în primul rând opera sofiștilor. Erau profesori itineranți plătiți să răspândească învățătură superioară. Nu toți erau atenieni, dar veneau cu plăcere la Atena, unde aveau mai mult succes datorită condiților favorabile democratice care le oferea libertatea de a-și expune ideile. De la mijlocul secolului V s-a remarcat Protagoras, apoi Hippias în secolul IV i.en. Protagoras ar fi părintele lui Socrate, al lui Hippias și Prodicos. Gorgias ar fi fost contemporanul tuturor sofiștilor care a trăit până la 109 ani. Inspirația sofiștilor a variat în funcție de epoca și fiecare dintre ei au originalitate proprie. Apar nu că revoluționari periculoși, ci că oameni respectabili, însărcinați cu redactarea legilor, precum Protagoras la Thuroi, sau trimiși că ambasadori, precum Gorgias sau Hippias. Protagoras vedea în senzație că întâia sursă a oricărei cunoașteri și refuză să facă cea mai neînsemnată judecată asupra existenței sau naturii zeilor: Omul este măsură tuturor lucrurilor.
Scoala din Athena, fresca din perioada Renasterii italiene, 1509-1511, pictor Rafael.
Deși scrierile lui Socrate n-au ajuns până la noi, Platon, cel mai important discipol al acestuia, a păstrat o parte din tezele didactice acestuia. Spre deosebire de filosofii naturaliști de dinaintea să, Socrate nu a studiat natură, ci viață umană și condițiile în care se desfășurau. A argumentat împotriva poziției sofiștilor, că omul în calitate de iubitor de înțelepciune nu posedă înțelepciunea absolută-sophia, ci poate să tindă spre ea. De aceea, la baza raționamentului critic al lui Platon, stă dictonul- Știu că nu știu nimic. Socrate credea că scopul suprem al tuturor acțiunilor umane îl reprezenta binele și dreptatea. Omul va practică binele de îndată ce va ști ce este acesta. Cunosterea trebuia extinsă. Nu va fi transmisă direct omului, ci trebuia căutată în sine însăși. Socrate nu ținea prelegeri celor care le ascultai, ci le puneau întrebări. În numeroasele sale dialoguri, Platon îl reprezintă pe Socrate că pe un partener de discuție care nu privește de sus la interlocutor, ci mai degrabă îl ajută să-și recunoască erorile cugetând. Artă moșirii avea că scop acceptarea ideilor într-o discuție. Platon însuși a practicat această artă în școală să. În 399 i.Hr., spiritul critic al lui Socrate a nemulțumit autoritățile ateniene, fiind acuzat de impietate și de coruperea tinerilor. Refuzând evadarea, a acceptat pedeapsa cu moartea, și după ce a petrecut noaptea în celulă cu prietenii săi, discutând despre natură vieții de apoi și nemurirea sufletului omenesc, a băut cucuta. În filosofia lui Platon, ideile formau un tărâm al adevărului la care omenirea nu avea acces direct. Că și în peștera alegorică, realitatea îi învăluie pe oameni în reflecțiile imperfecte ale ideilor. Oamenii nu pot ajunge la esență lucrurilor prin simțul comun, pentru că nu văd decât refectii incomplete ale unor lucruri proiectate în întunericul cunoașterii. Că într-o peștera, ei sunt prizonieri, înlănțuiți de propriile superstiții și de ignoranța lor. Pentru a se elibera, ei trebuie să rupă aceste lanțuri și să iasă, la lumina soarelui. Vor fi la început orbiți de lumina, dar pe măsură ce se obișnuiesc, vor înțelege repede care este adevărată realitate și vor începe să înțeleagă esență. Omul trebuie să se elibereze de ignoranța și să părăsească peștera pentru a ajunge la lumina cunoașterii. În ciuda acestor stări, putem accede la adevăruri absolute pentru că sufletele au primit cunoașterea ideilor înainte de naștere. Cu ajutorul rațiunii, putem recupera din inconștientul nostru cunoașterea înnăscută, dar uitată. În acest sens, cunoașterea este rememorarea. Platon examinează natură iubirii în dialogul sau, Symposion. El a prezentat concepția conform căreia iubirea era scopul nemuririi. Drept dovadă stă instinctul nostru reproducător. Platon afirmă că a da naștere ideilor spirituale era mult mai bine decât a da naștere trupească urmașilor. Omul atinge nemurirea prin idei, care sunt fructul relațiilor filosofice. Iubirea fizică, deși importantă, era numai preludiul adevăratei și crucialei iubiri față de frumos. Iubirea se detașează apoi de persoană iubita, devenind iubirea față de ideea de frumos. Idealul stă la baza iubirii platonice, chintesența iubirii spiritualizate. În lucrarea să-Republica, Platon a schițat un stat ideal, în care filosofii ar trebui să conducă , că apărătorii virturii, războinicii să apere statul, meșteșugarii și agricultorii să-i întrețină pe toți. Apartenența la clasa nu se decide prin naștere, ci prin abilități și educație. Chiar și așa, consideră că societatea ar trebui să se bazeze pe sclavagism.
Aristotel, că discipol al școlii platonice de filosofie, în afară de etică și politică, a studiat logică, estetică, filosofia științei și epistemologia. A considerat că cea mai importantă disciplină filosofică este metafizică-ceea ce este dincolo de natură. Metafizică examina principile de baza, cauzele și structurile existenței în general. Aristotel vedea omul că pe o ființă politică, o entitate socială capabilă să-și găsească fericirea numai în cadrul comunității. În general, toți avem capacitatea de a ne realiza pe plan personal, dacă nu suntem împiedicați de mediul înconjurător. În lucrările sale, Aristotel a cercetat modul ideal de a viețui în comunitate, condițiile structurale ce fac posibilă fericirea individului și idealurile pe care omenirea ar trebui să le urmeze. Omul alege să acționeze corect când rațiunea sa este bine antrenată. Spre deosebire de animale, omul are o minte rațională și învață cum să și-o folosească corect cu ajutorul logicii-analitică. A sustinut că întregul act al gândirii se face prin intermediul conceptelor, care se leagă între ele formând propoziții, din care se trag concluzii. A elaborat bagajul de cunostiinte al epocii sale și a stabilit un sistem de gândire. Printre numeroasele sale procese logice se numără raționamentul inductiv și deductiv. Rezultatele sale în domeniu au rămas valide până în Evul mediu, având o influență în formarea marilor religii monoteiste. Aristotel și-a întemeiat filosofia pe teoria că percepția lumii de către om e obiectivă și nu este doar o reflectare a acesteia. Avea încredere în abilitatea simțurilor noastre de a ne informa corect despre mediul înconjurător.
Tetradrahma, moneda sec V i.Hr cu simbolul intelepticunii, bufnita.
Diogene din Sinope a căutat fericirea în autarhia-izolare de toate convențiile și nevoile, sfiidand bună cuviință și era poreclit kyon-câine, de către concetățenii atenieni. Școală fondată de el a fost denumită că fiind "cinică". Diogene și-a arătat spiritul mușcător, când un atenian l-a întrebat dacă omul e o creatură care merge pe două picioare și nu are pene, iar el, în loc să-i răspundă , a jumulit un pui și i-a aruncat atenianului la picioare. Discipolii lui Diogene, cinicii, erau asceți pribegi care trăiau din pomeni, distantandu-se de societate, care în concepția lor, lua multe decizii greșite și fugea de valorile acesteia pentru a dobândi fericirea în armonie cu natură și cu ei însăși. Epicur a fondat o școală în 306 i.en., scopul lui fiind să îi ofere individului un maximum de fericire pe parcursul vieții. Credea că rațiunea controla poftele și îi oferea omului să descopere liniștea sufletească-ataraxia, eliminând spaima de zei, preoți și moarte. Satisfacerea moderată a dorințelor individului și evitarea prudentă a disensiunilor, făcea posibilă o viață fericită, fără conflicte. Pentru a-i combate învățăturile, Zenon din Kition a fondat stoicismul în 300 i.Hr., ținând prelegeri în Pikili Stoa. Stocii considerau rațiunea un mijloc prin care se accede la fericire, iar pasiunea drept contrariul ei absolut. Scopul suprem era eliberarea de orice suferință provocată de pasiune-apatheia. Omul trebuia să se elibereze de dorința de a acumula bunuri materiale. Stocii nu au creat doar o dogmă, ci și un sistem de gândire rafinat în timp și elucidat prin adăugarea reflecțiilor pe teme de fizică, metafizică și logică.
Zeita Atena Barbakiou – zeita inteleptciunii, sculptor Fidias.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu